POEM

Priveghiul buzelor: rugăciunea
aplecându-se peste cuvinte –
ele vor aduce slavă
ploilor şi sărutărilor fierbinţi,
şi petalelor de crin risipite în mângâierea adierii de praznice.

Ce sfinte sunt binecuvântările
mlădiate de şoaptele feciorelnice ale suferinţei.
În noi sunt zorile de fiecare dată
când dimineaţa deschidem ochii ca o înviere.

Îmi mântuiesc şi eu sufletul
odată cu iarba paşilor tăi
care au îndrăznit încă o dată să salte
în iluzia păsării biruitoare peste noapte.

marie-madeleine Citește în continuare "POEM" 

POEM

Priveghiul buzelor: rugăciunea
aplecându-se peste cuvinte –
ele vor aduce slavă
ploilor şi sărutărilor fierbinţi,
şi petalelor de crin risipite în mângâierea adierii de praznice.

Ce sfinte sunt binecuvântările
mlădiate de şoaptele feciorelnice ale suferinţei.
În noi sunt zorile de fiecare dată
când dimineaţa deschidem ochii ca o înviere.

Îmi mântuiesc şi eu sufletul
odată cu iarba paşilor tăi
care au îndrăznit încă o dată să salte
în iluzia păsării biruitoare peste noapte.

Bucură-te, Marie

de Gavriil Stiharul

Sursa : Sfânta Mănăstire Dervent

(stihuire pentru copii)

Bucură-te pe vecie
Cea plina de har, Marie,
Domnu-i cu tine mereu,
Cu tine-i Dumnezeu,
Esti binecuvântată,
Între femei minunată,
Şi e binecuvântat
Rodul trupului tău curat,
Care este Iisus,
Fiul Celui de Sus.
O, Maica lui Dumnezeu,
Sfântă Marie, mereu
Roagă-te pentru noi,
Păcătoşii în nevoi,
Acum şi-n ceasul morţii
Să ne mântuim cu toţii.
Amin.

COLIND

În noaptea adâncă se rostogoleşte luna,
în candele, amurgul se-ntoarce aprins,
la Poarte Raiului aud cum bate mâna
lui Moş Crăciun, hoinar cu părul nins.

Prin beznă, vine uşor şi ne-aduce
podoabă de stele şi rugăciune,
se tulbură somnul Pruncului dulce
în braţele Mamei sfinte şi bune.

Blând, Micuţul deschide o carte,
magii uimiţi bat hora în Scriptură,
se mută hotarul de vis mai departe,
spre Betleemului nostru din  bătatură.

IARĂŞI MURIND …

Iarăşi murind … învăţ să mai iubesc
această teamă de negură din pleoape
în care mă afund şi zămislesc
iubirile pierdute în departe.

Nu se-ntrupează decât amintirea –
visuri romanţate uitate-n scrisori –,
în templul iubirii e acum golirea,
precum coaja cerului spartă de-ursitori.

Iată, vei ştii că te-aştept cu gândul sacru:
o minune e şi lacrima dă roadă,
şi în livadă e atât de lucru
cât pentru o viaţă patima să ardă.

Când omizile prind aripi

Te-ai privit târându-te ca un miriapod, preocupat doar de gândul de a-ţi ronţăi verdele supravieţuitor.

Te vei privi visând  ca pe o fiinţă cu aripi, îmbrăţişând lumina.

Apoi vei merge prin lume, spunând multora despre cât de aproape poate fi curcubeul.

Le vei spune  că strălucirea lui o putem culege  şi o putem aşeza  pe aripile visului.

Şi o vom putea sufla uşor peste viitor.

Cine o va privi?

Câţiva ochi se vor ridica din pământ  şi vor  licări fericiţi, în timp ce

picăturile sărate se vor prelige în suflet.

Caţiva obraji îşi vor pierde paloarea şi se vor îmbujora, în timp ce

milioane şi milioane de suflete  vor fi cuprinse de teamă.

Teama de a nu visa.

Teama ca omizile din ei să nu ajungă atât de aprope de stele sau ca stelele să se apropie atât de mult de suflet.

Teama ca strălucirea aştrilor să nu le orbească ochii, care n-au văzut altceva  decât ce au voit alţii să vadă.

Teama de a nu stârni invidia  celor care le-au încătuşat sufletul pentru a-l  face să  devină asemenea lor.

Teama de a nu se apropia prea mult de Dumnezeu şi a nu se transforma în serafimi.

Dar tu  ai  făcut  să se afle  că   vine o zi  când   toate omizile vor înţelege cine sunt. Când sufletul se va zbate să spargă carapacea fricii. Când visurile vor valsa  cu picăturile de ploaie, cu cristalele de nea şi vor sufla peste  pulberea galactică a sclipirilor de cuget, împrăştiind-o peste lume.

Şi ei  se vor ierta  fiindcă au îndrăznit toate acestea aşa de  târziu.

Au îndrăznit să îmbrăţişeze lumina.

Au îndrăznit să fie fluturi.

Au îndrăznit să fie serafimi.

Şi  acestea au fost posibile fiindcă tu ţi-ai  privit visurile  ca pe  două  aripi gânditoare, fiindcă tu ai  îmbrăţişat primul lumina şi că tu ai mers apoi  prin lume să spui altora despre cât de aproape poate fi curcubeul.

Fiindcă tu ai avut un vis: să-i faci pe ceilalţi să viseze.

PLECAREA DIN CUVÂNT

Cuibar de  pleoape  acoperind o lume
îşi tremură în beznă gene ostenite –
ce har mi-a dar şoptirea  fără nume
să pot  visa plecarea  din cuvinte?

Nu pot rămâne  petale de iubire
din toamnele tăcute în amfore de lut
decât golind dorinţa de  rostire,
gustându-te  în  moartea  din cuvânt.

Nu mi-a fost dată tăcerea oarbă,
căci ochii tăi vorbeau cu ne’nţelese şoapte.
O linişte apoi  lăsată să ne  soarbă
în  steaua speranţă  din răsărit de noapte.

Din volumul Taina fecioarelor

Rugăciune pentru pricepere şi aducere aminte

de Gavriil Stiharul

 

Învăţătorule, în trecerea a mea vremelnică prin aceasta lume, tâlcuieşte-mi, pe înţelesul meu, să pricep semnele Tale cele veşnice şi fă-mă să-mi aduc aminte de învăţăturile Tale:
Când înverzeşte smochinul să pricep că vara e aproape;
Când îmi încărunţeşte părul să pricep că toamna a venit;
Când bucuria aproapelui mă întristează să pricep că e vreme pentru Tatăl nostru;
Când mă încearcă gândurile de răzbunare să pricep că sunt vrednic pentru osândă;
Când semenii nu vor sa mai asculte Cuvântul Tău cel veşnic să pricep că e vremea pentru semănat;
Când aud cântatul unui cocoş în noapte să pricep lepădarea mea de Tine;
Când am căzut fără speranţă să pricep taina celor şapte căderi ale Tale pe drumul Crucii;
Când lacrimile îmi curg şiroaie să îmi aduc aminte de Fericiri;
Când toate mădularele mă dor să îmi aduc aminte de biciuirea Ta;
Când apropierea ceasului celui din urmă mă îngrozeşte şi deznădejdea mă biruie să îmi aduc aminte de Învierea Ta glorioasă.