Te-ai privit târându-te ca un miriapod, preocupat doar de gândul de a-ţi ronţăi verdele supravieţuitor.
Te vei privi visând ca pe o fiinţă cu aripi, îmbrăţişând lumina.
Apoi vei merge prin lume, spunând multora despre cât de aproape poate fi curcubeul.
Le vei spune că strălucirea lui o putem culege şi o putem aşeza pe aripile visului.
Şi o vom putea sufla uşor peste viitor.
Cine o va privi?
Câţiva ochi se vor ridica din pământ şi vor licări fericiţi, în timp ce
picăturile sărate se vor prelige în suflet.
Caţiva obraji îşi vor pierde paloarea şi se vor îmbujora, în timp ce
milioane şi milioane de suflete vor fi cuprinse de teamă.
Teama de a nu visa.
Teama ca omizile din ei să nu ajungă atât de aprope de stele sau ca stelele să se apropie atât de mult de suflet.
Teama ca strălucirea aştrilor să nu le orbească ochii, care n-au văzut altceva decât ce au voit alţii să vadă.
Teama de a nu stârni invidia celor care le-au încătuşat sufletul pentru a-l face să devină asemenea lor.
Teama de a nu se apropia prea mult de Dumnezeu şi a nu se transforma în serafimi.
Dar tu ai făcut să se afle că vine o zi când toate omizile vor înţelege cine sunt. Când sufletul se va zbate să spargă carapacea fricii. Când visurile vor valsa cu picăturile de ploaie, cu cristalele de nea şi vor sufla peste pulberea galactică a sclipirilor de cuget, împrăştiind-o peste lume.
Şi ei se vor ierta fiindcă au îndrăznit toate acestea aşa de târziu.
Au îndrăznit să îmbrăţişeze lumina.
Au îndrăznit să fie fluturi.
Au îndrăznit să fie serafimi.
Şi acestea au fost posibile fiindcă tu ţi-ai privit visurile ca pe două aripi gânditoare, fiindcă tu ai îmbrăţişat primul lumina şi că tu ai mers apoi prin lume să spui altora despre cât de aproape poate fi curcubeul.
Fiindcă tu ai avut un vis: să-i faci pe ceilalţi să viseze.
Citește în continuare "POEM"
CREDINŢĂ ŞI NĂDEJDE 